Nu au nici o vină îngerii rinocenilor care,
Asemenea rinocerilor, sunt masivi, greu de oprit
Când aleargă peste tot ceea ce le stă în cale
Și trec plutind călcând tot în picioare.

În privirile tuturora coboară cum din umbra
Muntelui de granit câmpii ce le împresoară.

Sunt cerul întunecat în care toate stelele
Strălucesc din aceiași lumină în seară.

Închipuiri ale unui viitor ascuns într-un labirint
Unde zgomotos, amenințător, înfricoșător își caută
Eliberarea sinelui dintr-un interior cu gust de absint.

Turma lor, în a cărei căutare trec, este un fel de ideal
Imaginat care își visează din îndepărtate spații
Abandonate de toți cei care urmează stolul
Zvârcolit prin cer de frământate vibrații.

O epidemie de rinoceni în a căror ființă
Mă regăsesc și în a căror formă mă închipui
Trăind asemenea tuturor norilor, stelelor, inelelor
Și lanțurilor care ne leagă cum petalele florilor
Prin primăveri parfumul unde își închipuie
Că înfloresc îngerești și enorme,
Neimaginate mlaștini.